O MIE ŞI UNA DE NOPŢI ALE VIEŢII

Delicii – Miel cu sos de mărar à la Raymond Chandler

fabiananton — Wed, 19 Mar 2008 13:00:00 +0000

Începînd de azi o să postez aici cîteva reţete faine extrase din romane, nuvele, etc.
O să vă plimb prin textele lui Raymond Chandler şi apoi o să continui cu Jane Austen, Kafka, Irvine Welsh, Marcel Proust, Gabriel Garcia Marquez, J. Steinbeck, marchizul de Sade, Virginia Wolf, Homer, Borges, etc. aşa cum apar ele în selecţia lui M. Crick.
Dacă apoi mai vreţi o să continui şi cu autorii români.
Poftă bună!

Miel cu sos de mărar

à la Raymond Chandler

1 kg pulpă de miel, dezosată şi degresată, tăiată în bucăţi măricele
1 ceapă tăiată rondele
1 morcov
1 linguriţă de seminţe de mărar zdrobite sau 3-4 fire de mărar proaspăt
1 frunză de dafin
12 boabe de piper
1/2 linguriţă de sare
850 ml supă limpede de pui
50 g unt
1 lingură de făină
1 gălbenuş de ou
3 linguri de smântână
2 linguri suc de lămâie
piper negru măcinat

Am sorbit din whisky şi am stins ţigara pe tocător, urmărind un gîndac ce se chinuia să scape din chiuvetă. Mi-ar fi trebuit o masă la Maxim’s, o sută de dolari şi o blondă fermecătoare; aveam, în schimb, o pulpă de miel şi nici un indiciu. Am apucat bucata de carne – era rece şi umedă, ca strîngerea de mînă a unui medic legist. Am pus mîna pe cuţit şi am tăiat pulpa de miel în bucăţi. Cu acelaşi cuţit am tocat ceapa şi, înainte să-mi dau seama de ceea ce fac, un morcov zăcea pe tocător, tăiat şi el. Nu mişca nimic. Am aruncat totul într-o cratiţă laolaltă cu un mănunchi de rămurele de mărar, o frunză de dafin, nişte boabe de piper şi un strop de sare. O meritau, aşa că am turnat deasupra nişte supă de pui şi am pornit focul. Voiam să le las să fiarbă încet, atît de încet cît poate fierbe ceva. O oră şi jumătate şi un sfert de litru de whisky mai tîrziu, nici ele, nici eu nu mai eram atît de duri. Am separat carnea de legume şi am acoperit-o ca să nu se usuce. Cuţitul era încă în mîna mea, însă nu se auzea nici o sirenă.
În oraşul ăsta grăsimea se ridică întotdeauna la suprafaţă, aşa că am strecurat sosul şi am scos grăsimea. Am mai adăugat nişte apă şi am pus sosul înapoi pe foc. Era timpul să mă ocup de făină şi de unt, aşa că le-am amestecat pînă am obţinut o pastă pe care am adăugat-o în sos. Nu aveam tel, aşa că am zdrobit cocoloaşele cu un baston de cauciuc. Sosul a început să fiarbă încetişor; l-am mai lăsat două minute pe foc.
Am amestecat gălbenuşul cu smîntînă şi cu puţin sos fierbinte apoi am pus totul în cratiţă, peste restul de sos. Am strîns în pumn o lămîie pînă am scos sucul din ea. Era uşor. Era mult prea uşor, dar ştiam că dacă las sosul să fiarbă iarăşi, gălbenuşul avea să strice totul.
De-acum eram gata să torn sosul peste carne şi să pun mîncarea pe masă, dar nu îmi era foame.
Blonda nu apăruse. Era mai deşteaptă decît crezusem.
Am plecat în oraş să mă otrăvesc cu ţigări şi whisky.

Scrisori către fluturi 105

fabiananton — Wed, 19 Mar 2008 00:34:00 +0000

Uneori nici nu-i nevoie de cuvinte, de mii de gesturi, de mii de dovezi de iubire…
E de ajuns un ceai. E de ajuns să te afunzi încet în fotoliu, să te învelesc cu şalul vişiniu, să priveşti tăcută cum lumina violet desenează greieri ciudaţi pe pereţi… E uneori de ajuns o melodie, un vals de pildă, fără de care ţara asta ar fi reală.
Nu-ţi fie teamă, ştiu că n-ai încredere, ştiu că, în tot acest timp, te-ai ascuns atît de bine încît nici măcar tu nu te mai găseşti, dar vino cînd vrei, pluteşte în patul ăsta, printre cărţi şi portofele cu Pucca, joacă-te cu pantofii tăi roz, aranjează-ţi zîmbitoare ciorapii, pantalonii, mişcă-ţi unghiile punctate în sufletul meu ca-ntr-un aluat…
Nu, nu-i nevoie de multe cuvinte… de mii de gesturi…
Uneori este atît de frumos şi de simplu să scapi din oraşul ăsta de carne, de oamenii ăştia din beton şi sticlă…
Este de ajuns un ceai cald şi înmiresmat ca un trup cu care tocmai ai făcut dragoste…
Priveşte pe noptieră!

Mă grăbeam să-ţi fiu înger de pază

fabiananton — Wed, 19 Mar 2008 00:31:00 +0000

Mă grăbeam să-ţi fiu înger de pază.
Să nu fugi, surîzîndu-mi ferit,
Prin tuneluri adînci de amiază
Către-amurgul căzut ca un zid

Între noi şi copacul din raiul
Tot mai plin de ciuperci şi de melci
Şi de şerpi lunecînd pe pospaiul
Scoarţei rupte a vechilor crengi,

Ce-aveau fluturi dospiţi lin la bază
Şi moi mlaştini cleioase-n lichid.
Mă grăbeam să-ţi fiu înger de pază;
Să nu fugi, surîzîndu-mi smerit…

Emil Brumaru

Pagini de jurnal 84

fabiananton — Wed, 19 Mar 2008 00:03:00 +0000

Mîine la Paul, reluarea piesei lor „Doi dintre noi“.

În „Observator cultural“ de săptămîna trecută un articol interesant al Ioanei Petrescu despre Amelie Nothomb.
Se pare că, în aprilie, aceasta îşi va lansa ultimul său roman la Bucureşti.

P.S. Ioan Mihălţan a încetat din viaţă.
L-am cunoscut acum vreo 5 ani, la Oradea.

De cîtva timp Andrei Pleşu susţine o rubrică în „Adevărul literar şi artistic“.
Unora le place…

Seara nou mail de la Sim.
Probabil voi ajunge la Berlin curînd.

Văzut în sfîrşit „Camille“, o superbă ecranizare după „Dama cu camelii“.
Garbo fără cuvinte, după mulţi în cel mai bun rol al său după cel din „Regina Christina“.

Văzut şi „Irina Palm“ un film fain mai ales pentru fanii Marianne Faithfull.

Gwyneth Paltrow a anunţat că renunţă la actorie, cel puţin o perioadă.

Scrisori către fluturi 104

fabiananton — Tue, 18 Mar 2008 02:45:00 +0000

Sînt rînduri pentru tine…
O să te trezeşti dimineaţa şi o să le simţi palpitînd uşor, ca şi cum ţi-ar bate la uşă cineva cunoscut, pe care-l aştepţi, şi-l aştepţi, şi-l aştepţi…

O împletire de sentimente ciudate şi contradictorii, parcă l-ai pofti înauntru, parcă te-ai face că dormi încă, asta doar aşa, să vezi dacă are curajul să deschidă uşor uşa şi să păşească pe covorul moale, să-l auzi oprindu-se în spatele tău, lîngă şifonier, şi să te întrebi dacă oare se va apleca încet peste pătura vişinie, dacă-ţi va trece mîna prin părul răzvrătit pe pernă, dacă-ţi va atinge obrazul cu buzele…

Iar tu o să te prefaci că dormi, că dormi, în timp ce mintea o să-ţi zboare la paharul de pe noptieră, şi o să ţi-l închipui colorat, şi plutitor, şi o să te întrebi „Oare ăsta este parfumul lui? Acel parfum?“
Dar nimeni nu va fi în jur ca să îţi răspundă şi-atunci o să-ţi pui în grabă halatul pufos, ca şi cum abia ai ieşit de sub duş, şi, pornind pe scări, una, două, 36 de trepte, o să ieşi iute în stradă doar aşa, să vezi dacă-l mai poţi prinde, fie măcar cu colţul ochiului…
Şi-afară va fi o nouă zi aiurea de frumoasă, o primăvară ce ţi se va împlînta în suflet şi în pleoape, şi o să cauţi iar interfonul, numărul apartamentului în gînd…
„Eşti o proastă!“ vei repeta a miliarda oară şi capul îţi va fi greu şi totul se va învîrti…
Într-un tîrziu vei ajunge în pragul uşii şi-o să te întrebi cum naiba a ajuns înaintea ta, ce caută în patul tău, de ce se preface că doarme…
Şi o să păşeşti încet, oprindu-te lîngă şifonier, peste pătura vişinie, peste părul lui încîlcit, buze… obraz…
Sînt rînduri pentru tine…
Bună dimineaţa!

Pagini de jurnal 83

fabiananton — Tue, 18 Mar 2008 00:01:00 +0000

A.P., într-o discuţie pe messenger:
„Tu nu exagerezi niciodată. Nu poţi. Eşti construit cu constituţia unei umbre. Umbrele nu acţionează. Le ştii, le vezi cu coada ochiului, dar nu le poţi cere decît să fie. Urmezi fiinţele peste tot, stai în colţuri, observi şi taci. Dumnezeu ştie ce-i cu adevărat în mintea ta. Scrii… dar cine ştie cîte au rămas nescrise.“

Anca despre S.S., colegă de liceu, azi vedetă a trustului „Intact“:
„La celebra întîlnire în scopul reunirii de 10 ani (de la absolvirea liceului) a declarat că nu ne mai cunoaşte…“
Chestiunea mă miră fiindcă, deşi nu am vorbit cu S. în cei 14 ani de cînd am absolvit decît de vreo 3 ori maxim, s-a purtat cu mine foarte ok şi chiar m-a ajutat de cîteva ori.

De vreo 3 zile discuţii pe fugă cu Sel., tot plănuind o întîlnire ce, se pare, abia în seara asta se va petrece.

R. venit în ţară, zilele astea cu I. în Bucureşti.
Urmează preschimbarea actelor, plecarea lor şi apoi mutarea mea înapoi.
Mai este deci foarte puţin şi, cel puţin în cîteva părţi importante, lucrurile se vor aşeza. Rămîne apoi de văzut cum şi mai ales unde voi continua eu.

Astăzi s-a anunţat moartea lui Anthony Minghella, regizorul filmelor „Cold Mountain“ şi „Pacientul Englez“.

Am reuşit să repornesc „Atelierele Culturale Ararat“ şi, de la sfîrşitul lunii vom reîncepe seria de conferinţe şi vizionări.
Mîine publicăm programul şi afişele.
Abia aştept întîlnirea cu Horia Nestorescu-Bălceşti.

Seara cu Sel. între cărţi de poezii, Katie Melua, filme, etc.
Apoi, conducînd-o pînă la Teatrul Naţional, pe drum întîlnit cu Sandu Andrieş, aprovizionat de Fornetti. Se plînge că i-au piratat deja DVD-urile, pregăteşte un nou concert, aşteaptă volumul Foarţă-Brumaru.

Dans (5)

fabiananton — Mon, 17 Mar 2008 17:57:00 +0000

Dacă aţi putea să vă resetaţi creierul, care ar fi prima amintire ce aţi vrea să dispară?
V-aţi gîndit vreodată la asta?
Vă spun sincer, nici eu nu mă prea duceam cu gîndu’ la aşa ceva pînă la faza aia din ceainărie. Poate taman d-aia mi-a şi venit apoi atît de greu să aleg, să găsesc un răspuns potrivit…
Atunci mi-am dat şi eu seama că nu-i aşa de uşor să uiţi şi că, dacă nu eşti oleacă atent şi-ţi zboară gîndu’ în altă parte, rişti să dai „delete“ unor chestii al naibii de faine pe care nici dracu’ nu ţi le mai aduce înapoi.
D-aia vă spun, e al naibii de greu să uiţi…

Aşa că atunci m-am trezit în situaţia să mă întreb: ce mama naibii aş vrea să-mi şterg întîi de toate din memorie?
Nu ştiu de ce da’ prima chestie ce mi-a venit în minte a fost legată de înmormîntări. De oamenii morţi adică…
N-am prea avut chestii d-astea prin viaţa mea, mi-a murit doar bunica – da’ asta pe cînd aveam eu vreo 10 ani – şi un prieten tare de gaşcă, da’ ăsta a fost primu’ meu gînd. Probabil fiindcă la asta se gîndeşte cam toată lumea cînd vine vorba de chestii nasoale, la moarte…
Aşa că mi-am zis că, pe semne, aş vrea să uit morţile astea două înfipte în capu’ meu.
Adevăru’ e că-i nasol, mai ales dacă ţii la omu’ ăla ori îţi este rudă…
Apare atunci un sentiment ciudat, nu prea pot eu să vi-l descriu, da’ e aiurea, parcă îţi vin în cap toate clipele faine trăite împreună, toate drumurile, călătoriile pe munte, de cîte ori aţi mîncat împreună la McDonalds sau cum vă făceaţi poze la mare, pe toboganele alea multicolore.
Nu ştiu frate cum naiba apar toate astea aşa, brusc, de parcă e un parfum pulverizat de corpul ăla inert taman cînd ajungi în faţa lui şi îi pui florile la picioare.
Pe mine numai gîndu’ la aşa ceva mă dă pe spate…
Da’ apoi mi-am dat seama că, odată cu asta s-ar putea să uiţi şi omul care a plecat, s-ar putea să ştergi din capul tău şi mortu’ iar asta e al naibii de dureros.
Şi, zău aşa, pentru nimic în lume n-aş fi vrut să-o şterg cu guma asta invizibilă pe bunică-mea… aşa că a trebuit să găsesc altceva…
Ar mai fi fost apoi bătăile şi scandalurile – c-am avut şi d-astea o grămadă pînă acum, da’ parcă nu le-aş fi pus chiar pe primu’ loc dacă aş fi vrut să scap de ceva… Poate şi fiindcă mă obişnuisem cu ele şi nu-mi mai păreau chiar atît de nasoale.
Abia atunci, tot gîndindu-mă la durere, mi-a venit în minte ceva care, pentru mine cel puţin, ar fi trebuit să fie şters cu totu’ din capul omului. Şi chestia asta se numea boală.
Cred că ştiţi şi voi cum e cu asta, să tot te doară ba una, ba alta, şi să n-ai ce-i face… Sau să fii nevoit să iei zilnic hapuri, să mai îmblînzeşti înţepăturile, să ţi se mai încălzească mîinile ori picioarele, ori să zaci prin spitale, cu perfuzii şi miliarde de injecţii şi branule, şi-n juru’ tău să miroasă numai a noapte, a clor, a urină şi a medicamente…
Uite, chestia asta chiar aş fi vrut s-o topesc din amintirile mele şi la ea mă gîndeam sorbindu-mi ceaiul de vanilie şi privind-o pe Anime cum îşi ronţăia în joacă biscuiţii…

Se făcuse destul de tîrziu şi, printre sunetele lui CocoRosie, s-a strecurat uşor nota de plată şi ora închiderii…
Ne-am ridicat uşor, de parcă pluteam, brăţările ei multicolore brăzdau noaptea… Un pas, apoi încă unul, apoi mînerul îngheţat al uşii…
Abia în clipa în care picioarele ei infinite şi dungate au păşit în sfîrşit pe asfaltul învelit în ploaie, cînd am realizat cît de posibil este ca totul să se evapore ca şi cum nici n-ar fi existat, mi-am spus că nici o boală din lume nu poate rivaliza cu clipa ce era cît pe ce să o ating.
Şi în acel moment am decis că un singur lucru trebuia uitat şi şters pe vecie din mintea mea şi a celorlalţi: Singurătatea!

va urma

Les Machines de l’Ile

fabiananton — Mon, 17 Mar 2008 14:54:00 +0000

Ce vedeţi aici face parte dintr-un spectacol susţinut de muzeul „Les Machines de l’Ile“ acum 3 ani pe străzile din Nantes cu ocazia centenarului Jules Verne.
Cu un simplu click pe fotografia aceasta puteţi vedea şi alte fotografii superbe din acest show.

Pagini de jurnal 82

fabiananton — Mon, 17 Mar 2008 13:13:00 +0000

Articol în „Gîndul“ de azi:

„Dacă aş fi ştiut că era vorba de unul dintre autorii mei preferaţi, nu l-aş fi doborât niciodată“

După război, pilotul a devenit ziarist sportiv

Dacă este adevărată, declaraţia unui german care se prezintă drept fost combatant al Luftwaffe dezleagă un mister ce datează de peste 60 de ani: Ce s-a întâmplat cu avionul pilotat de scriitorul francez Antoine de Saint-Exupéry, dat dispărut la 31 iulie 1944? Se pare că aparatul celui care a scris Micul Prinţ a fost doborât de un pilot de vânătoare din cadrul Luftwaffe, potrivit Le Figaro, care publică extrase dintr-o carte eveniment scrisă de Jacques Pradel şi Luc Vanrell, Saint-Exupéry, ultimul secret. Germanul a povestit cum a văzut din avionul său Messerschmitt ceea ce acum se crede că ar fi fost aparatul Lightning P-38 al lui Saint-Ex”, la 31 iulie 1944, în jurul orei 14.30, în apropiere de Marsilia.
După ce l-am urmărit, mi-am zis: dacă nu dispari rapid, deschid focul. Am tras, l-am atins, avionul s-a prăbuşit. Direct în apă, s-a prăbuşit în mare. N-a sărit nimeni din aparat. Nu ştiu să spun mai multe, a declarat pilotul Horst Rippert, astăzi în vârstă de 88 de ani. Pe pilot nu l-am văzut şi oricum era imposibil să îmi dau seama că era vorba de Saint-Exupéry, a mai spus Rippert. Germanul a mărtusit că a sperat, că încă mai speră că nu a fost el, fiindcă în tinereţea noastră toţi l-am citit, i-am adorat cărţile. Dacă aş fi ştiut că era vorba de unul dintre autorii mei preferaţi, nu l-aş fi doborât niciodată, a spus Rippert, care după război s-a făcut jurnalist şi a condus departamentul sport la ZDF (cel de-al doilea canal de televiziune german).

EPAVA AVIONULUI GĂSITĂ ÎN 2000

Hors Rippert a fost identificat după o lungă anchetă efectuată de un scafandru francez, Luc Vanrell, şi de fondatorul unei asociaţii de căutare a avioanelor în timpul războiului, germanul Lino von Gartzen. La doi ani după descoperirea, în 1998, a unei brăţări pe care era gravat numele Saint-Ex, prinsă în plasa unui pescar în largul Marsiliei, Luc Vanrell a găsit şi bucăţi din Ligthning şi a demonstrat că proveneau din avionul scriitorului. Bucăţile din epavă au fost scoase la suprafaţă trei ani mai târziu, iar un număr de serie de pe carlingă a permis identificarea aparatului. În apropierea epavei au fost găsite şi bucăţi dintr-un Messerschmitt german ceea ce a îndreptat ancheta spre Germania.
Puteţi opri căutările, eu l-am doborât pe Saint-Exupéry, a declarat Horst Rippert când a fost contactat de Lino von Gartzen. Plecat la 31 iulie 1944 din Borgo, Corsica superioară, la bordul aparatul său Lightning P38 pentru o misiune de recunoaştere şi observaţie fotografică care să pregătească debarcarea din Provence, Saint-Exupéry nu s-a mai întors niciodată la bază.“

M. îmi scrie că deja „exagerez cu Scrisorile către fluturi şi celelalte posturi“…
Nu prea înţeleg reacţia, probabil vine dintr-o silă ce, de multe ori, m-a cam atins şi pe mine. Am de foarte multe ori tendinţa să mă opresc dar…

An. îmi scrie că nu-i place „Dansul“ şi că scriu în stilul lui… Florin Piersic Jr.
Pînă acum mi se spunea că textul aduce cu… Salinger.
Sînt curios ce va mai urma.

V. Duţu (probabil din Polonia), îmi trimite cîteva lucrări şi versuri de-ale sale.
Probabil voi posta o parte din ele şi aici curînd.

Din cînd în cînd, cînd pot avea o discuţie serioasă cu Anca L., cînd poate şi ea renunţa le veşnicele ei tachinări şi chestii sarcastice, ies lucruri foarte faine…
Un om pe care-l ştiu de vreo 16 ani şi pe care am ştiut mereu că mă pot baza total.

În noapte un mail de la Laura V.
Iarăşi coincidenţe?

Scrisori către fluturi 103

fabiananton — Mon, 17 Mar 2008 09:34:00 +0000

Îmi spui că trebuie să mă opresc, că deja este mult prea mult şi mult prea inutil, că nu există fluturi şi regate cu dovleci şi greieri, că toate rîndurile astea scrise de luni şi luni de zile se transformă într-o cărare ce duce niciunde şi lumea este frumoasă şi parfumată şi fără să vină cineva s-o împopoţoneze cu „aberaţii“…

Şi cuvintele tale vin într-o nouă zi dintr-o nouă săptămînă şi mă întreb dacă nu cumva ai dreptate, dacă nu este şi ăsta un semn că nimic nu există, că totul trebuie tăcut şi trăit.
Şi-aş face asta, aş închide coşmelia asta în care am căutat să-mi colorez nopţile, n-aş mai deschide uşa pentru nimeni, aş şuiera pe toţi cei ce prin geam ar privi.
Aş face asta, chiar aş avea curajul să o fac dacă aş ştii că nopţile mele atunci nu s-ar transforma în zile şi dacă ar exista cineva care mi-ar putea atunci răspunde de ce naiba, dacă totul este atît de frumos şi cald şi simplu, nu sînteţi fericiţi???